DEGETARUL DE AUR

Scris în 16.07.2019, Marți, de Gemy

Degetarul de Aur este distincția oferită celui mai bun creator în Franța, patria de necontestat a modei și a croitoriei de lux. Aici maeștrii domeniului se simt onorați să-l primească ca semn al recunoașterii valorii lor, al aprecierii muncii lor de cele mai multe ori artistice. Aceștia se simt extrem de fericiți cînd datorită uneltelor lor tradiționale (foarfecele și acul) sunt recompensați cu o astfel de distincție, nerușinîndu-se de numele de croitor chiar cei care sunt designeri cunoscuți.

„MESERIA ESTE BRĂȚARĂ DE AUR” spune un proverb romînesc, însă nu mulți romîni se simt onorați cu numele de croitor, preferînd designer vestimentar chiar dacă calitatea muncii lor nu atinge astfel de cote.

Designerul vestimentar este acea persoană specializată în domeniul creației vestimentare, desenator și proiectant de modele, bun cunoscător al tehnologiilor de execuție al unui produs de îmbrăcăminte. Acesta este artistul, uneori chiar filozoful, care are știința de a le face. Deci, este arhitect, inginer, pictor, modelator, scuptor și proiectant de haine. Se poate spune că este creatorul și poate chiar realizatorul îmbrăcămintei pe care o vei purta.

Există însă și persoane cu funcții gen Herr Doktor din Germania, unde se pune foarte mult accent pe ce titluri universitare ai mai mut decît pe numele care îl porți care și la noi iau în derîdere chiar inginerii textiliști considerîndu-i niște bieți croitori care în alte părți precum Franța sunt foarte iubiți și apreciați. Ce să mai spun de un simplu croitor? Deci, păreri contradictorii! Dar, se spune că „noblețea unei meserii este dată de ceea ce faci, nu de numele ei” – Doina Berchină

Dar ce este de fapt acest Degetar? Trofeul cu același nume a fost inventat în Franța anilor ’70 – ’80 datorită ideii unui jurnalist comentator de modă, Pierre Yves Guillen. La lansarea acestei distincții se dorea crearea unei atmosfere de competiție și a unui climat de concurență stimulatoare pentru toți iubitorii acestei meserii de creație în slujba efemerei mode. Sărbătorirea modei din întreaga lume se reflectă în festivitatea de premiere, însă Parisul rămîne locul de unde se lansează în fiecare an noile tendințe. Acest trofeu se acordă de două ori pe an, iar juriul este compus din 27 de jurnaliști de modă, care acordă premiul creatorului care este mai ingenios, talentat și un foarte bun executant al unei colecții de modă. Caracterul internațional este imprimat prin faptul că marile Case de modă franceze angajează designeri străini. Printre premianți putem aminti pe: Marc Bohan și Gianfranco Ferré pentru Dior, Paco Rabanne, Claude Montana de două ori pentru Lauvin, Cristian Lacroix pentru Paton, Olivier Lapidus, Erik Mortensen pentru Scherrer. Pe lîngă aceștia, de un succes remarcabil se bucură și naturalizații în Franța, o serie de creatori japonezi.

HAINELE CELE NOI ALE ÎMPĂRATULUI

Traducerea din limba engleză după povestea ”The Emperor’s New Clothes” în 17-18.07.2019, Miercuri – Joi, de Gemy

Repovestire după Hans Christian Andersen

În urmă cu mulți ani a existat un Împărat care era atît de îndrăgostit de haine noi, încât își cheltuia toți banii pe îmbrăcăminte. El nu se deranja nici măcar în privința soldaților săi; nu dorea să meargă nici la teatru, nici la vînătoare, cu excepția cazurilor pe care el le oferea pentru a-și arăta hainele noi. Avea un costum diferit pentru fiecare oră din zi; și despre oricare alt rege sau împărat se obișnuia să se spună: „El stă în sfat”, însă despre el s-a spus întotdeauna: „Împăratul stă în garderoba lui.

Timpul trecea vesel în orașul mare care era capitala sa; străinii soseau în fiecare zi la curte.

Într-o zi, doi pungași, numindu-se țesători, și-au făcut apariția. Ei anunță că știu să tricoteze/țeasă cele mai frumoase culori și modele elaborate, hainele fabricate avînd o minunată proprietate de a rămâne invizibile pentru oricine care nu era potrivit pentru serviciul de stăpînit, sau care era foarte simplu în caracter.

„Acestea trebuie să fie într-adevăr haine splendide!” gîndi împăratul. „Dacă aș avea un astfel de costum, aș putea să aflu imediat ce bărbați din domeniile mele nu sunt potriviți pentru serviciul lor și de asemenea să se poată distinge înțeleptul de cel nebun.

Aceste lucruri trebuie să fie țesute imediat pentru mine.”

Și el a dat mari sume de bani ambilor țesători, pentru ca să poată începe munca imediat.

Deci, cei doi țesători prefăcuți au creat două războaie și au simulat că sunt foarte ocupați cu munca, deși în realitate nu au făcut nimic. Ei au cerut cea mai delicată mătase și firul cel mai pur din aur, și-au pus ambele în proprii saci și apoi și-au continuat lucrarea prefăcută la războaiele goale până noaptea târziu.

„Aș vrea să știu cum țesătorii se îmbrăcă în pînză,” spuse împăratul după ce trecuse puțin timp. El a fost, totuși, destul de jenat când și-a amintit că un simplu personaj sau unul nepotrivit pentru cabinetul său ar fi în imposibilitatea de a vedea fabricarea. ”Pentru a fi sigur,” a crezut el, ”el nu avea nimic de riscat în propria sa persoană; dar totuși ar fi preferat să trimită pe altcineva să-i aducă informații despre țesătorii și lucrarea lor, înainte ca el să se tulbure în afacere.” Toți oamenii din oraș au auzit de minunata proprietate pe care o avea pînza, pentru a afla cât de înțelepți sau cât de ignoranți se pot dovedi vecinii lor. ”Îl voi trimite pe bătrînul credincios ministru la țesători,” a spus Împăratul în cele din urmă, după o anumită deliberare. ”El va fi cel mai în măsură să vadă cum arată pânza; pentru că este un om de cuvînt, și nimeni nu poate fi mai potrivit pentru cabinet decât el.”

Deci, bătrînul credincios ministru a intrat în sala în care muncitorii lucrau cu toată puterea lor la razboaiele goale. ”Ce poate însemna asta?”, gândi bătrânul, deschizându-și ochii foarte larg. ”Nu pot să descopăr cel mai mic fir pe războaie!” Cu toate acestea, el nu și-a exprimat gândurile cu voce tare.

Impostorii i-au cerut foarte curtenitor să fie atât de buni încât să se apropie de războiul lor; apoi l-au întrebat dacă designul îi plăcea și dacă culorile nu erau foarte frumoase, în același timp indicând cadrele goale. Bătrânul ministru privi și iar privi; el nu a putut descoperi nimic pe războaie, pentru un motiv foarte bun, și anume că nu era nimic acolo. ”Ce!” gîndi el din nou, ”este posibil ca eu sa fiu un neghiob? Niciodată nu am gândit așa despre mine; și nimeni nu trebuie să știe acum dacă sunt așa. Poate că nu sunt potrivit pentru cabinetul meu? Nu, nu trebuie spus nici asta. Nu voi mărturisi niciodată că nu am putut să văd materialele.” ”Ei bine, Domnule Ministru!” spuse unul dintre tâlhari, încă prefăcându-se că lucrează, ”ne spui dacă țesătura îți place.” ”Oh, este excelentă!” răspunse bătrînul ministru, uitându-se la război prin ochelarii lui. ”Acest model și culorile – da, îi voi spune Împăratului fără întârziere cât de frumoasă o cred eu.” ”Vom fi foarte îndatorați la tine,” au spus impostorii. Apoi au numit culorile diferite și au descris modelul lucrăturii prefăcute. Vechiul ministru a ascultat cu atenție cuvintele lor, pentru a le putea repeta împăratului; iar apoi cei doi au cerut mai multă mătase și aur, spunând că era necesar să finalizeze ceea ce începuseră.

Dar, desigur, au pus tot ce le-a fost dat în sacii lor și au continuat să lucreze cu multă sîrguință aparent ca și înainte la războaiele goale. Împăratul a trimis acum un alt ofițer din curtea lui pentru a vedea cît de departe au ajuns lucrătorii și pentru a verifica dacă pânza va fi în curând pregătită. A fost la fel cu acest domn ca și cu ministrul; el a cercetat războaiele din toate părțile, dar nu a putut vedea nimic decât cadrele goale. ”Nu îți par materialele la fel de frumoase ca și domnului tău ministru?” întrebă impostorii, făcând în același timp aceleași gesturi ca și înainte și vorbind despre designul și culorile care nu erau acolo. ”În mod sigur nu sunt prost”, gîndi mesagerul. ”Probabil că nu sunt potrivit pentru biroul meu bun și profitabil. Este foarte ciudat; cu toate acestea, nimeni nu va ști nimic despre asta”. Și, prin urmare, el a lăudat materialele pe care nu le-a putut vedea și a declarat că este încântat de ambele culori și modele. „Într-adevăr, vă rog, Majestatea Imperială”, spuse el suveranului său când se întoarce, „țesătura pe care o pregătesc este magnifică”.

Întregul oraș discuta de o pînză splendidă pe care Împăratul o comandase să fie țesută pe propria cheltuială. Și acum Împăratul însuși dorea să vadă fabricarea costisitoare în timp ce era încă pe război. Însoțit de un număr select de ofițeri ai curții, printre care erau cei doi oameni cinstiți care admirase deja țesătura, el s-a dus la impostorii vicleni. Ei, de îndată ce au fost conștienți de venirea Împăratului, au continuat să lucreze mai sârguincios ca niciodată, deși nu au trecut un singur fir prin războaie.

„Nu este lucrătura absolut magnifică?” spuse cei doi ofițeri ai coroanei deja menționați. „Dacă Maiestatea voastră va fi încîntată să o privească! ce design splendid! ce culori luminoase!” Și în același timp au arătat cadrele goale; căci ei și-au imaginat că oricine altcineva putea vedea această minunată capodoperă.

„Cum se întâmplă una ca asta? spuse Împăratul; „Nu văd nimic! aceasta este într-adevăr o afacere teribilă! Sunt un om simplu, sau sunt incapabil ca să fiu împărat? Ar fi cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla.” – ”Oh! pânza este fermecătoare,” a spus el cu voce tare. „Are aprobarea mea completă.”

Și a zâmbit cel mai grațios, și s-a uitat atent la războiul gol; căci nu ar fi spus în niciun caz că nu putea să vadă ce doi dintre ofițerii curții sale i-au lăudat atât de mult.

Toată suita își îndreptă acum ochii, sperând să descopere ceva în războaie, dar nu puteau vedea decât ca ceilalți.

Cu toate acestea, toți au exclamat: „Oh, cât de frumos!” și a sfătuit-o pe Maiestatea Sa să aibă niște haine noi făcute din acest material splendid pentru procesiunea apropiată.

„Magnific! fermecător! excelent!” răsună din toate părțile; și fiecare dintre ei a fost neobișnuit de stupid.

Împăratul a luat parte la satisfacția generală, și a dăruit impostorilor o panglică cu ordinul de cavaler care urma să fie purtată la butonieră / cheutoare, și titlul de „Domni Țesători.”

Pungașii se așezară toată noaptea dinaintea zilei în care trebuia să aibă loc procesiunea, și aveau șaisprezece lumînări arzând, astfel încât fiecare să-i vadă cât de nerabdatori sunt să termine noul costum al Împăratului.

Ei s-au prefăcut că au rostogolit țesătura de pe războaie, au tăiat aerul cu foarfecele și au cusut cu ace fără nici un fir în ele. „Vedeți!” au strigat în cele din urmă; „Hainele noi ale Împăratului sunt gata!”

Și acum Împăratul, împreună cu toți marii din curtea lui, au venit la țesători. Pungașii ridicau brațele, ca și când ar fi ținut ceva, spunând: „Aici sunt pantalonii Majestății voastre! aici este eșarfa! aici este mantia! Tot costumul este la fel de ușor ca o pânză de păianjen; s-ar putea să ne imaginăm că nimeni nu are nimic atunci când este îmbrăcat în ea; că, totuși, este marea virtute a acestei pânze delicate.” „Da, într-adevăr!” spuse toți curtenii, deși nici unul dintre ei nu vedea nimic din această fabricație extraordinară.

„Dacă Majestatea Voastră Imperială va avea bunăvoință să-ți scoată hainele, noi vă vom potrivi noul costum în fața oglinzii.”

Împăratul a fost dezbrăcat în mod corespunzător, iar pungașii s-au prefăcut că îl îmbracă în noul său costum, acesta întorcîndu-se dintr-o parte în alta în fața oglinzii pentru a se privi.

„Cât de frumos arată Majestatea sa în hainele ei cel noi! și cât de bine se potrivesc,” au strigat fiecare.

„Ce design! Ce culori!

„Acestea sunt într-adevăr haine regale!”

„Baldachinul în care va fi purtat Majestatea voastră în această procesiune este în așteptare,” a anunțat comandantul șef al ceremoniilor.

„Sunt pregătit,” răspunse Împăratul. „Mi se potrivesc hainele mele noi?” a întrebat el, întorcându-se din nou în fața oglinzii, pentru a putea să pară că și-ar fi examinat frumosul costum.

Slujitorii domnitorului, care trebuiau să poarte trena Majestății sale, se aplecară la fața locului, ca și cum ar fi ridicat capătul mantalei și sau prefăcut că poartă ceva; căci ei nu ar fi trădat în nici un fel simplitatea sau inaptitudinea pentru serviciul lor. Deci, Împăratul a mers sub baldachinul său înalt în mijlocul procesiunii, pe străzile capitalei.

Și toți oamenii care se aflau în picioare și cei de la ferestre strigau: „Oh! cât de frumoase sunt hainele Împăratului noștru! ce trenă magnifică are această manta! și cât de grațios este prinsă eșarfa!” Pe scurt, nimeni nu și-ar permite să nu vadă acele haine mult admirate; pentru că, făcând acest lucru, s-ar fi declarat el însuși naiv sau nepotrivit pentru serviciul său. Desigur, nici unul dintre costumele împăratului nu a făcut vreodată o impresie atât de mare precum acesta invizibil.

„Dar Împăratul nu are nimic pe el!” spuse un copil mic.

„Ascultă vocea nevinovăției!” exclamă tatăl lui; și ceea ce a spus copilul a fost șoptit de la unul la altul.

„Dar el nu are nimic pe el!” în cele din urmă au strigat toți oamenii.

Împăratul a fost supărat, fiindcă știa că oamenii au dreptate, dar el credea că procesiunea trebuie să continue oricum.

Iar slujitorii domnitorului s-au străduit mai mult ca niciodată să pară că țin trena, deși, în realitate, nu exista nici o trenă pe care să o apuce.

---

Această povestire alegorică, morală, de mai jos, a fost publicată în 18.07.2019 pe Facebook de BestInfo.News și am postat-o pe blogul meu pentru că într-un fel are legătură cu povestea Împăratului gol, cu „Hainele cele noi ale Împăratului”. Legătură pe care o las celor care-mi vor citi blogul s-o facă singuri.

„O parabolă evreiască spune că într-o zi minciuna şi adevărul s-au întâlnit. 
Minciuna i-a spus adevărului:
– Bună dimineaţa!.
Şi adevărul a verificat dacă într-adevăr e o zi bună. S-a uitat în sus, nu a văzut nori de ploaie, mai multe păsări au cântat şi văzând că într-adevăr era o zi bună, i-a răspuns minciunii:
– Bună dimineaţa!
– E prea cald azi.
Şi adevărul văzu că minciuna a spus adevărul.
Minciuna apoi l-a invitat pe adevăr să se scalde în rîu. Şi-a scos hainele, a sărit în apă şi i-a spus:
– Să știi că apa e minunată!
Şi de îndată ce adevărul a sărit în rîu, cum era de așteptat, minciuna a ieşit din apă, s-a îmbrăcat în hainele adevărului şi a plecat. Adevărul, în schimb a refuzat să se îmbrace în hainele minciunii şi, pentru că n-avea de ce să-i fie ruşine, a plecat dezbrăcat pe stradă.
Așa se face că, în ochii altor oameni, e mai uşor de accepat minciuna îmbrăcată în adevăr, decât adevărul gol-goluţ.”

Publicat de Maestrul Jackson Nunes

Sursa parabolei și a pozei: Facebook BestInfo.News

---

CROITORAȘUL CEL VITEAZ

Repovestire în 18.07.2019 de Gemy

Repovestire după Frații Grimm

Într-o frumoasă dimineață de vară pe cînd croitorașul cosea voios lîngă fereastră trecu prin fața geamului o țărancă care striga în gura mare: Dulceață de vînzare! Hai la dulceață!, doar, doar, o cumpăra cineva pentru că văzuse fereastra deschisă. Auzind-o croitorul cel tînăr și plăcîndu-i vocea femeii imediat scoase capul pe geam invitînd-o în casă. Cercetîndu-i cu atenție ulcelele se decise să cumpere din delicioasa dulceață care promitea să-i însenineze ziua și mai mult. Așa că spuse femeii să-i vîndă aproximativ o jumătate de kilogram de dulceață. „Dulceața asta o să-mi priască al naibii de bine!” gîndi croitorașul. Însă, femeia care credea că găsise un mușteriu bun care o să-i facă vînzare mare se îmbufnă, bombănind: „doar atît?”. Numai ce plecă țăranca îmbufnată de mica vînzare că croitorașul luă cuțitul și tăie o felie groasă de pîine ca s-o ungă cu dulceață pe care însă, a lăsat-o pe masă pînă își va termina treaba, pînă cosea vesta.

Însă nici nu se apucă bine de cusut că mirosul cel plăcut al dulceței trezi din moțăială muștele adormite pe pereți. Atrase de mirosul dulce muștele dădură buzna la felia de pîine unsă cu dulceață. Supărat că este deranjat din lucru luă o basma și începu să lovească fără cruțare în ele. „Las’ că vă învăț eu minte nepoftitelor!” exclamă furios croitorașul. Dar, după prima lovitură văzu că omorîse șapte dintre ele. Înveselit de această ispravă și hotărît să afle tot tîrgul se apucă la iuțeală să croiască și să-și coasă un brîu pe care cu litere mari brodă „ȘAPTE DINTR-O LOVITURĂ”. Însă, parcă tîrgul era prea mic! „Nu ar fi mai bine să afle lumea întreagă?” spuse în sinea lui bucuros croitorașul. Așa că se decise să plece în lumea largă să-și încerce norocul. Îndată își încinse la talie brîul. Luă din casă o bucată de brînză veche pe care o vîrî într-un buzunar al hainei. Dar cum ieși din casă zări o pasăre prinsă într-un mărăciniș care se zbătea acolo. O scoase din el și o vîrî în celălalt buzunar, iar apoi plecă în lumea largă ca să spună și altora cît de curajos este.

Așa că porni voinicește la drum care ducea spre un munte. Nu după mult timp întîlni un uriaș. Croitorașul mîndru de el se lăudă uriașului cu vitejia lui invitîndu-l să-l însoțească pe drum. Însă uriașul nu păru a-l crede și așa că îl puse la încercare. Prima încercare la care îl supuse era să zdrobească o piatră pînă scoate apă din ea. Bucuros că-i cere așa o muncă ușoară croitorașul scoase din desagă bucata de brînză pe care o stoarse pînă începu să curgă zerul din ea. Nevenindu-i să-l creadă uriașului îi dădu altă sarcină să arunce o piatră, însă croitorașul șmecher scoase pasărea și-i dădu drumul. Bineînțeles că aceasta văzîndu-se eliberată își luă zborul.

Tot nedumerit de cele văzute uriașul îl rugă pe tînăr să-l ajute la căratul unui stejar. Însă croitorașul șmecher se ascunse printre crengile copacului prefăcîndu-se că-l ajută cu căratul, ba mai mult profitînd de neatenția lui sări pe o creangă. Nu de alta dar era mai ușor drumul așa de pacurs. Așa că toată greutatea pomului căzu în cîrca uriașului, chinuindu-se singur cu el, neputînd în niciun fel să întoarcă capul să-l vadă. Pe măsură ce mergeau croitorașul bucuros că nu poate fi văzut începu să cînte: „Trei croitorași au ieșit călare din oraș”. Uriașul cără copacul o bucată de drum după care obosit spuse să se oprească. Numai că croitorașul sări jos din el și îl luă pe uriaș în zeflemea: „Coșcogeamite matahală nu e capabil să care un copăcel ca ăsta?” spuse rîzînd. Stătură puțin timp pentru odihna uriașului în care acesta îi mai testă puterile croitorașului, dar nu și istețimea.

Convins în cele din urmă de vitejia croitorașului îl invită la peștera uriașilor ca să doarmă peste noapte acolo și ca să-l prezinte celorlalți semeni de-ai lui. Croitorașul se învoi bucuros. Cum ajunse la peșteră după un drum obositor dădu peste o mulțime de uriași care stăteau roată în jurul unui foc ținînd în mînă cîte o oaie friptă din care se înfruptau. Uriașul amabil îi oferi musafirului său un pat pentru a se odihni. Însă patul era foarte mare pentru tînăr și micul viteaz se ghemui într-un colț al patului parcă presimțind ce va urma. Pe la miezul nopții, uriașul, crezînd că tînărul doarme dus se năpusti în cameră cu un drug de fier lovind patul cu putere pînă l-a sfărîmat în două bucăți. „De-acu, s-a sfîrșit cu lăcusta asta lăudăroasă!” se bucură el.

A doua zi dis de dimineață, în zori, uriașii au plecat voioși la pădure uitînd cu totul de croitoraș. După o bucată de drum unul dintre ei se întoarse spre ceilalți și înlemni. Croitorașul pășea pe urmele lor, voios și plin de semeție! Văzîndu-i expresia feței semenului lor ceilalți uriași se întoarseră să vadă ce l-a amuțit. Numai că întorcîndu-se dădură cu ochii de tînăr și se priviră unii pe alții speriați, temîndu-se să nu se răzbune pe ei. Așa ceva nu mai întîlniseră de cînd erau! Să facă semenul lor patul zob și croitorașul tot să trăiască? Nu, categoric, lucru curat nu era cu acest tînăr! Așa că au luat-o la fugă mîncînd pămîntul, alergînd în goană de le sfîrîia călcîiele, doar, doar, or scăpa de el.

Văzîndu-se singur în mijlocul drumului începu să rîdă de ei, nevenindu-i să creadă că există așa matahale fricoase și fraiere. Plecă din acel loc spre alte meleaguri, unde-o vedea cu ochii și unde l-or duce pașii. Tot colindînd prin fel de fel de locuri ajunge în cele din urmă pe ținutul unui împărat care avea un palat mare și frumos. Dar, obosit din cale afară se întinse pe iarbă și numai ce-l cuprinse un somn adînc. În timp ce dormea oamenii locului se grămădiră în jurul lui, ca să-l vadă mai de aproape. Numai că la un moment dat croitorașul se întoarse pe cealaltă parte și i se dezveli brîul: „Șapte dintr-o lovitură!”. Asta văzură! Cum văzură oamenii așa ceva fugiră la palat să-l informeze pe Împărat de apariția străinului pe domeniul lui.

Auzind Împăratul că pe domeniul lui era un străin dădu ordin ca atunci cînd s-o trezi să fie adus la palat. Cînd se deșteptă din somn croitorașul își dezmorți mădularele și se frecă la ochi că numai ce zări un curtean ce stătea lîngă el care îl pofti la palat. Imediat cum ajunse curteanul îl introduce la Împărat. Aflînd de la croitoraș, care cum deja știți că era lăudăros cu faptele lui de vitejie cu care se fălea, Împăratul îi propuse să se angajeze în armata sa. Voinicul acceptă spunînd că este gata oricînd să-și pună paloșul în slujba lui. Împăratul arătîndu-și prețuirea îi oferi în dar o minunăție de casă cum nu aveau mulți dregători, dintre cei aleși. Însă, văzînd celelalte căpetenii din oaste de marea cinstire de care se bucura nou-venitul prinse pizmă mare pe el. Dar, nici Împăratului, nici tînărului, nu le scăpară privirile invidioase ale căpeteniilor împărătești. Temîndu-se de posibilitatea de a-și pierde căpeteniile cele mai bune din cauza croitorașului, Împăratul decise la cererea lor să-l trimită într-o luptă din apropierea cetății de scaun. Îl înștiință pe tînăr printr-un curtean cum că într-o pădure apropiată se pripășiseră doi uriași care făcuse împărăției lui și curtenilor săi mari pagube. Totuși, îl avertiză prin curtean că oricine se încumetase să se apropie de ei își primejduise viața. Dacă el reușește cu puterile lui miraculoase să-i răpună se va alege drept răsplată pentru binele pe care îl face împărăției lui cu mîna unicei lui fiice de soție și drept zestre o jumătate din împărăție. Îi dăruiește chiar și o sută de călăreți care i-ar sta oricînd în preajmă, să-i asculte poruncile și să-l ajute la nevoie. Cum domnița regală era și frumoasă tînărul nu ezită nici măcar o clipă și acceptă propunerea Împăratului de a-i da o mînă de ajutor, dar fără intervenția călăreților spunînd: „cine doboară șapte dintr-o lovitură n-o să se teamă de doi, fie ei chiar uriașii uriașilor”.

După ce acceptă această cerere împărătească se afundă în pădure începînd să cerceteze cu de-amănuntul locul umblînd prin fiecare desiș. Însă nu trecu mult timp și dădu ochii cu uriașii care dormeau buștean la umbra unui copac, sforăind îngrozitor de se clătinau crengile din jurul lor ca în vreme de furtună. Croitorașul, care din fire nu era leneș, își umplu repede buzunarele cu pietre și se cățără ca o veveriță în copac. Ajungînd destul de sus se lăsă să alunece pe o creangă pînă aproape de nivelul uriașilor care încă mai dormeau. Apoi începu să azvîrle cu pietre într-unul din ei. Cum acesta era prea toropit de somn simți ca niște pișcături de furnici din acelea mai mari. Așa că nu prea se sinchisi. Însă, nici croitorașul nu se dădu bătut și continuă atacul. Pînă la urmă reuși de-l trezi din somn și-l făcu să-și înghiontească amicul spunîndu-i: „De ce dai, mă, în mine?”. La care celălalt uimit și buimac de somn, abia dîndu-și seama de ce zicea prietenul lui îi replică: „De unde ai scos-o și pe asta? De ce să dau în tine?” Așa că se culcară la loc. Dar, cum adormiră croitorașul îl pocni cu o piatră pe celălalt. Deranjat și de data asta urlînd de durere țipă ca ars la celălalt replicîndu-i aceleași vorbe. Și la fel și acesta se apără. Dar, începură să se certe. Însă, obosiți de somn se lăsară păgubași și adormiră din nou. Însă cum adormiră croitorașul alese cea mai mare piatră și-o azvîrli cu putere în pieptul primului uriaș care enervat răcni ca un apucat: „Nu cumva te cam întreci cu gluma?” Și numai ce-l înfășcă de piept pe amicul lui izbindu-l cu putere de copac. Dar, nici celălalt nu era mai prejos chiar fiind buimac de somn. Și se încinse o luptă între ei ce nu se mai întîlnise pînă atunci pînă căzură amîndoi la pămînt ca loviți de trăsnet. Croitorașul coborî iute din copac și împlîntă adînc paloșul în pieptul celor doi uriași. Apoi ajunse la marginea pădurii unde-l așteptau călăreții și le dădu vestea cea mare, cum că împărăția fusese scăpată de cele două matahale.

Însă această victorie nu l-a înduioșat pe Împărat ca să se țină de promisiune așa că-l mai trimite să-l scape de un inorog care la fel îi pricinuia necazuri mari. Luînd cu el o secure și-o funie, croitorașul porni la drum în căutarea inorogului. Ajuns la pădure lăsă călăreții să-l aștepte acolo, iar el intră în pădure. Însă, nu-l căută prea mult. Cum de-l zări pe tînăr se repezi asupră-i, ținînd să-l străpungă cu cornul, dintr-o lovitură. Însă croitorașul nu se clinti din loc așteptînd să se apropie de el și numai ce sări în spatele unui copac. Dar, nici inorogul nu-l slăbea și se repezi cu toată puterea în copac, înfigîndu-și cu furie cornul în trunchi de nu putu să-l mai smulgă de acolo. Abia acum croitorașul ieși dindărătul copacului și după ce trecu funia pe după grumazul fiarei, reteză cu securea cornul înfipt în copac. După ce termină toată treaba asta, luă inorogul de funie și-l duse Împăratului.

Dar, nici de astă dată Împăratul nu se ținu de cuvînt și-i dădu a treia faptă vitejească. Înainte de nuntă trebuia să prindă un porc mistreț, care făcea mari stricăciuni în altă pădure a împărăției sale. Plecă spre pădure însă fără cei o sută de călăreți. Aceștia se bucurară pentru că în cîteva dăți îi fugărise cu înverșunare, de le pierise cheful să-i mai caute vreodată pricină. Cum îl zări pe croitoraș că se și năpusti asupra lui, cu botul plin de spume, scrîșnind cu furie din colții ascuțiți care se dezveleau într-un rînjet grotesc. Văzînd fiara pornită pe urmele lui se adăposti într-un paraclis care atunci cînd porcul se apropie destul de mult voinicul sări pe geam și numai ce-l închise înăuntru după ce porcul intră, trîntind ușa după el și zăvorîndu-l. Viteazul chemă vînătorii ca să-i aibă ca martori că prinsese fiara, iar după aceea se înfățișă Împăratului care nemaiștiind ce să-i ceară trebui, de astă dată, să-și țină cuvîntul.

Nunta se sărbători cu fast și multă strălucire. Însă, dacă Împăratul ar fi bănuit că tînărul voinic nu-i decît un biet croitoraș cine știe ce ar mai fi pus la cale!

Într-o noapte pe cînd croitorașul dormea împărăteasa cea tînără îl auzi vorbind prin somn. Așa că încercă să fie foarte atentă la ce spune soțul ei și astfel află că tînărul era doar un simplu croitor. A doua zi povesti supărată Împăratului ce auzise și-l rugă s-o scape de el. Așa că plănuiră amîndoi ca noaptea următoare să lase ușa iatacului deschisă pentru ca slugile Împăratului care vor veghea afară să intre cînd o să-l cuprindă somnul și să-l lege fedeleș. Apoi să-l ducă pe o corabie care va pleca cu el departe în lume. Și astfel vor scăpa cu toții de el. Zis și făcut! Dar armașul care între timp începuse să țină la tînărul domnitor și cum îi era credincios îi povesti tot ce auzise. Prefăcîndu-se că nu știe nimic, cînd veni seara, se culcă la ora obișnuită, alături de nevastă-sa. Aceasta abia așteptă să adoarmă și crezînd că poți tăia lemne pe el, coborî încetișor din pat și deschise ușa iatacului, apoi se culcă la loc. Croitorașul care se făcea numai că doarme, începu să răcnească aceleași cuvinte pe care le spusese în noaptea cînd îl auzi nevastă-sa: ,,Băiete, ia apucă-te de-mi coase pieptarul și-mi cîrpește nădragii, că de nu, odată te ating cu cotul peste urechi!… Am doborît eu șapte dintr-o lovitură, le-am făcut de petrecanie la doi uriași, am prins un inorog și-un mistreț, și crezi c-o să mă tem de nevolnicii ăștia care stau și pîndesc după ușa iatacului!!”. Auzindu-l ce spune slugile se înfricoșară și-o luară la sănătoasa precum uriașii de la peșteră. Începînd din acel moment nu-i mai căută nimeni vreo pricină și așa croitorașul rămase pe tronul împărătesc pînă la sfîrșitul zilelor lui făcîndu-și dușmanii, de voie, de nevoie, să-l accepte și să-l servească ca pe un Împărat adevărat.